A treia scrisoare către S.

M-am oprit ieri la jumătatea străzii să arunc un ambalaj în coșul de gunoi și înăuntrul lui se rătăcise o viespe și când l-am aruncat, viespea m-a simțit și s-a luat după mine așa că am fost nevoit să măresc pasul în speranța că și distanța se va mări (cumva de la sine) și nu voi fi ajuns și nevoit să răspund provocării. Și mai sus pe stradă era parcat Smart-ul tău și el stătea acolo înlemnit ca un fluture de noapte pe suprafața lămpii, un fluture cu aripile amorțite de oboseală pentru că zburase din emisferă vestică să prindă noaptea în cea estică și reușise pe jumătate. Și m-am gândit că dacă tot am viespea cu mine s-o folosesc cumva împotriva fluturelui care îmi era infinit mai periculos pentru că dacă viespea are înțepătura ce te trezește la realitate, fluturele are aripi care te împiedică s-o vezi dar aici am dat fără să vreau peste problema de veacuri a omenirii, rămasă de veacuri fără soluție și anume cum să folosești un lucru real ca să poți sări peste un obstacol imaginar și din politețe față de omenire și numărul de veacuri am renunțat s-o agăț pe perete. E drept că pe terasă urma să-l zăresc pe dl. Codoban și aș fi putut să-l întreb pe el dar nu l-aș fi întrebat asta pentru că răspunsul mi s-ar fi părut la îndemână ci mai degrabă “Ce mai faceți?” sau “Aici sunteți și dumneavoastră?” și el mi-ar fi răspuns “Mai nimic” sau n-ar fi răspuns deloc și astea ar fi fost semne că hărmălaia e pe cale să înceapă și eu abia închisesem alt tip de hărmălaie la mine în cap după mari eforturi. Și l-am lăsat pe dl. Codoban la masă unde deși înconjurat de multe persoane părea că stă singur ca un om într-o cabină de teleferic ce-l poartă spre ceața din vârful muntelui și eu am intrat și tu stăteai în picioare după tejghea și mestecai o felia de măr și mie mi s-a părut că semănai în clipele acelea cu un arici ce mesteca o felie de morcov și din când în când se linge pe bot. Și eu te-am salutat și tu ai zis “Vrei?” și ai arătat spre mărul din mână ta și eu am zis “Nu” că nu vroiam să mă apuc să mestec lucrurile altora în acel moment. Și tu m-ai salutat înapoi și m-ai întrebat “Ai fost la marș?” și eu am dat afirmativ din cap nu pentru că fusesem ci pentru că înțelesesem întrebarea și m-am gândit că poate fusese într-adevăr un marș de vreme ce dl. Codoban era aici pentru că el iese rar și doar după ce ies mai mulți înaintea lui așa cum unii pești în ocean ies din ascunzătoare doar noaptea și doar după ce anumiți curenți încep să bată în adânc. Și mi-am amintit de întrebarea ta și am zis “Nu, nu am fost” pentru că nu m-aș fi dus din pricină că străbunica mea îmi spusese când eram mic că orice marș e o pierdere de vreme și ce nu e pierdere de vreme e războiul din casă în casă sau cum se numește chestia dintre noi doi. Și când m-am așezat m-am uitat repede în ochii tăi și m-am minunat ce grozavi sunt și capul mi-a spus “Par așa mari din pricină că Sorina are capul prea mic” și eu am zis “Dacă l-ar avea mai mare ar fi prea mare” și el a zis “Probabil c-ar fi”. Și tu m-ai întrebat “Ce mai faci?” și am vrut să zic “Am venit să te văd să-mi recapăt puterile pe care tot din pricină ta le-am pierdut” dar n-am zis asta pentru că doar aș fi subliniat un lucru evident ci am ridicat din umeri și m-am uitat în oglindă să văd dacă și imaginea mea se ia după mine și ridica din umerii ei. Ș-apoi am stat cu coatele sprijinite pe masă și i-am zis Sorinei din capul meu “Vreau să-ți spun ceva deși probabil n-o să reușesc” și Sorina din capul meu s-a uitat lung la mine după ce și-a trecut greutatea de pe un picioar pe altul, luându-și pe față expresia aceea pe care unii oameni o au când devin atenți iar alții când încetează să mai fie atenți (tu faci parte din al doilea soi) și eu am continuat   “Îmi pare rău că te-am luat atunci de mână, de fapt știi bine că nu-mi pare” și ea a ascultat coborând privirea, ceea ce însemna că neatenția i se întețea, cuvintele mele servindu-i drept combustibil și eu m-am gândit că starea de bine o duce în spate pe cea de penibil și destul de des fac schimb de locuri și dacă să mai spun ceva și mai spusei “Că observai că nu-ți pică bine” și aici Sorina reală luă locul celei imaginare (de fapt ieși din ea așa cum un râu iese din altul s-o ia peste câmp), se așeză la masă și cu-n ultim efort își sprijini coatele în ea. Și eu m-am gândit că ieri (știi bine că n-a fost ieri) a venit o clientă să mă întrebe cât costă albumul ce-l ținea în mână că n-avea prețul pe el și eu m-am uitat la album și i-am zărit fetei vârfurile degetelor și ele mi s-au părut fine și delicate că niște bijuterii și în loc de preț i-am zis “Și Sorina are ochii tot că niște bijuterii” și ea a zis “O să-l cumpăr” și eu m-am gândit că poate i-am zis prețul totuși și nu cum anume sunt ochii tăi…apoi, printr-un geam spart m-am târât în camera din care nu ieșisem și m-am uitat afară cum din caldarâm se ridica o ploaie ca funinginea sau poate doar mi se părea… Și tu ai zis “Îți aduc ceva?” și eu am vrut să zic “O cocoașă să mi-o așez pe spate” dar n-am zis asta ci “Nu știu” și încă ceva probabil pahar sau cană sau în ce se ține ce am spus eu. Ș-apoi m-am uitat afară din nou și într-adevăr nu ploua ci doar un cer tulbure lumina lucrurile. Și stăteam în fața ta cum stăteam zilele trecute în față calculatorului, pe jumătate dezolat și pe jumătate inutil, e drept că în al doilea caz din motive întemeiate… venise cineva la mine să măsoare geamurile (chestii ce se întâmplă în lumea oamenilor mari cu probleme mici, era să zic copii mici) și eu mă jucăm la calculator și la plecare văzându-mă și dorind să fie curtenitor, a ridicat degetul spre țeava ce înconjoară tavanul și din întunericul holului sau de la înălțimea lui mai degrabă, a proclamat “Spiritul ! Să ni-l păstrăm veșnic tânăr!” (e drept, n-a spus veșnic ci alt cuvânt la fel de idiot) și eu m-am enervat și am arătat cu degetul spre podeaua și ea doldora de țevi și i-am răspuns celui ce vorbea din întuneric “Spiritul nu se poate manifesta dacă nu vă țineți gura” pentru că din pricina blestematului de spirit din gura lui, trăsesem pe lângă un tanc pe care-l pândisem secunde bune și urmările au fost ireversibile și neplăcute…Și în timp ce eu mă băteam cu geamgiul și cu tancul de la el din cap și cu cel din adâncul monitorului, tu mi-ai adus un pahar de vin roșu și eu m-am minunat că aducea foarte bine cu o lampă mică așezată pe masă și vinul din el cu lumina impregnată pe abajur și m-am gândit că probabil e și meritul tău deși n-aș putea explică în ce fel anume. Și când te-ai ridicat, te-am simțit iar ca bătaia unei aripi de fluture pe obraz și iar a reînceput în țeastă, asaltul forțelor ce te vor la mine în cap pentru totdeauna care sunt multe și puternice  împotrivă celor ce te vor împinsă înafara capului tot pentru totdeauna care sunt tot multe și tot puternice și iar bătălia s-a dus cu ferocitate și pierderi înspăimântătoare de o parte și de alta. Și cineva de la masa de alături observând și vrând să-mi curme calvarul, a întrebat ceva cu voce tare și tu ai răspuns “Cinteze” și eu am completat în cap “Un fel de găini, adică” și tu ai zâmbit și mie mi s-a făcut rău pentru că mi-am adus aminte ce mi-a zis străbunica când eram mic  “Ai grijă că oamenii când le spui lucruri ce nu le pică bine se apucă să zâmbească în loc să se arunce pe jos zvârcolindu-se cum ar fi firesc” și mi-a arătat cum zâmbesc și zâmbetul tău de acum era zâmbetul ei de atunci.

S

P.S. Când urcam pe Brâncuși în drum spre casă, câteva ore mai târziu, la un moment dat toată strada s-a umplut de miros de fag și eu m-am speriat pentru că mă gândisem că mirosul părului tău m-a ajuns din urmă și n-o să mă părăsească până nu mă rătăcesc dar m-am dezmeticit repede când mi-am adus aminte că un camion încărcat cu trunchiuri de copac trecuse în sus câteva secunde mai devreme.

A doua scrisoare către S.

Şi i-am zis mamei tale “Ar trebui să vopsiţi bicicleta de la intrare” şi ea a zis “E vopsită deja, nu mai trebuie vopsită” şi eu am zis “Sunteţi sigură că aşa arată un lucru vopsit?” şi ea a zis “Sunt sigură”… şi eu am început să iau la rând toate lucrurile vopsite pe care le ştiu să văd dacă printre ele e unul care să semene cu bicicleta… şi cum nu am găsit nici unul, mi-am pironit privirea pe intrare şi am lăsat-o acolo acum că totul se terminase şi nu mai era nimic de făcut. Apoi ai apărut tu fluturând ca o flamură înaltă aşa cum apare musonul pe plaje preschimbând aerul în cristal şi pulverizându-l apoi într-o ploaie sub care nu poţi respira. Şi cu o mână mă gândeam la tine şi cu cealată mă ţineam de urma de glonţ din stomac, urmă nelasată de glonţ după unele versiuni ci de cafea, ţigări şi de nervii pe care mi-i fac pe mine însumi (după altele), probabil în ordine inversă. Apoi am stat şi m-am gândit care ar putea fi cauzele oboselii mele şi n-am găsit decât durearea din burtă, căldura sufocantă şi nesperanţele de la mine din cap, ultimele provenind din tipul de educaţie primit şi constituţia fizică. Şi când am ajuns la “fizică”, constituţia mea a mai cedat o dată pentru că tu tocmai ridicai un furtun la înălţimea pieptului şi ai zis “Ce greu e” şi eu m-am uitat la tine dar în locul tău era acum profesoara de matematică din liceu ce ţinea la înalţimea pieptului nu un furtun ci vraful cu caietele de teză corectate şi zicea “Ce greu e să trăieşti printre tâmpiţi” şi eu am îngheţat şi atunci ca şi acum pentru că ştiam că o asemenea introducere însemna că jumătate dintre noi luaseră doi şi trei la teză iar cealaltă jumătate nu se prezentase pentru că se pierduse în codru…  Şi am vrut să te întreb dacă nu vrei să te ajut dar asta ar fi însemnat încă o cerere nesolicitată şi un cap în plus crescut nesperanţelor din ţeasta mea şi m-am abţinut.

Şi mama ta a continuat  “Ar trebui să luaţi vin la carafă pentru că e mai mult şi mai ieftin decât vinul la pahar” şi eu am stat să mă gândesc ce lucru din lumea asta corespunde descrierii de mai sus şi cum n-am gasit niciunul şi nevroind să par complet idiot interlocuitoarei mele am zis “Pentru că dacă aş sta cu carafa pe masă lumea ar avea impresia că sărbătoresc ceva, de exemplu moartea cuiva” şi atunci mama ta a zis mirată “Moartea cui se sărbătoreşte?” şi “Vă referiţi la un inamic?” şi eu am zis “Exact” şi ea  a zis “Ciudat, păreţi atât de inert încât nu cred că aveţi prea mulţi inamici” şi eu am zis “Vă înşelaţi, am o grămadă, unul stă chiar acum în faţa mea şi mă priveşte în ochi” şi ea a zis speriată şi după ce a dus mâna la piept “Vă referiţi la mine?” şi eu am zis “Doamne fereşte, cum vă puteţi gândi la aşa ceva?” şi am continuat  “Nu, e vorba de un inamic invizibil” şi ea a zis “Cum poate inamicul cuiva să fie invizibil?” şi eu am vrut să spun “Poate că la el s-a terminat vopseaua” dar n-am spus asta să nu se simtă tonul răutăcios ci am zis “E invizibil pentru  că asta e natura lui” şi ea a zis cu părere de rău “Dacă asta îi e natura probabil nu are de ales” şi eu am zis “Şi are mulţi prieteni care sunt şi ei inamicii mei, indirect sunt” şi ea a zis “Trebuie că e palpitant” şi eu am zis “E drept că sunt mai puţin periculoşi dar sunt mulţi şi la fel de…” şi ea a zis “La fel de cum?” şi eu am zis “La fel de invizibili” şi ea s-a uitat repede  în jur să se asigure că stă pe terasa ei şi nu pe terasa spitalului de boli mentale.

Şi apoi ai venit tu şi te-ai aşezat şi te-ai uitat la paharul meu de vin, cel puţin asta m-am gândit că ai făcut pentru că rămăsese ceva delicat pe interiorul lui şi eu m-am uitat înapoi la tine în ochi şi am văzut că erau ochi de copil şi pe la colţuri de femeie şi tu mi-ai zis ceva şi eu am zis ceva înapoi şi când am terminat m-am uitat la urechea ta ciobită, m-am gândit că de lumină şi apoi când m-am gândit din nou, am realizat că toata silueta ta e de fapt şlefuită de lumină şi din pricina asta arată aşa şi apoi am zis “Dimineaţa ca să mă trezesc beau o găleată de cafea” şi tu ai zis “Şi eu beau tot o găleată de cafea ca să mă trezesc” şi eu te-am întrebat “O umpli până sus?” şi tu nu ai zis nimic ci numai ai arătat cu degetul sub masă şi ai lovit cu vârful pantofului ceva ce suna a gol şi eu am înţeles că ţii găleata chiar acum la picioare şi dacă e nevoie îmi poţi arăta până unde o umpli. Şi eu am zis “Dacă bem aşa multă ar trebui să punem bani împreună să cumpărăm un puţ de cafea să avem ce trage pe cumpănă în fiecare zi” si tu ai ai deschis ochii la maxim şi ai zis “Am putea cum să nu, de ce să nu putem?”. Şi apoi ai venit în altă zi, (ziua aceea în care domnul L. ajungând în faţa terasei a zis “Ce e aici?” şi eu am zis “O răscruce de drumuri după cum vedeţi” şi el a zis “Ce răscruce e asta fără nici un indicator?” şi eu am zis “Nu sunt indicatoare pentru că drumurile nu pornesc de aici, aici eşuează, uitaţi-vă la mine dacă  nu credeţi….”) şi ochii tăi erau acum de femeie şi pe la colţuri de copil şi am vorbit iar dar destul de puţin.

Şi când m-am întors la lucru şi m-am pus jos la casă, Smart-ul tău era parcat cu faţa spre librărie şi eu m-am uitat la el un minut şi când m-a trezit un spasm i-am zis “Câţi ani ai copile?” şi el m-a privit înapoi cum priveşte regina mulţimea gălăgioasă şi plină de microbi şi mi-a zis “Eşti într-o ureche măi? Vorbeşti cu maşinile de pe stradă acum?” şi eu am zis “Trebuie să vorbesc cu cineva altminteri ajung la casa de nebuni” şi el a zis “Eşti deja la casa de nebuni, nu trebuie să-ţi mai faci griji în privinţa asta” şi eu am zis “Vezi că dacă nu te linişteşti îţi spun Matiz şi la sfârşit te fur” şi el a zis “Ai destule probleme deja, nu cred că vrei una în plus”. Si apoi n-am mai stat la casă pentru că plecasem din librărie că era aproape zece seara şi când m-am întors, maşina era în acelaşi loc, lucind în penumbră când ca o lama de cuţit când ca o libelulă ce zboară pe lac în sus. Şi eu mergeam înainte să unesc cât mai strâns întunericul din ţeasta mea cu cel de pe stradă într-o prelată numai bună ca marime să înveleşti cerul nopţii sau o stivă de cartofi.

S

P.S. Duminica când am intrat pe stradă, mi-am zis “Să vezi că blestematul de Smart e parcat în faţă şi luceşte în soare ca o pană de corb” şi când am ajuns era într-adevăr parcat acolo dar nu lucea ca o pană ci era decolorat şi prăfuit de parca Sorina il gonise toată noaptea printr-o mina de cărbuni… şi i-am zis propriul cap “Ar trebui să mă duc să scriu ceva pe el” şi el a zis “Ar trebui” şi eu am zis “Ce naiba?” şi el a zis “Scrie nu mă dezamăgi sau mănâncă tot din farfurie sau spală-te pe dinţi sau nu vorbi neîntrebat, chestii d-astea ce le spun mamele baieţilor mici să nu ajungă complet nevolnici când sunt mari”… şi eu m-am dus şi am scris şi când m-am întors i-am zis “Am terminat” şi el s-a uitat lung la maşină şi a zis “Ce naiba ai scris că nu se vede nimic?” şi eu am zis “Am scris să nu se vadă…”.

Scrisoare către S.

 

 

Ieri mama dumneavoastră zărindu-mă a zis “ Numele dv. (ceva cu I cred), ai un oaspete” şi eu din pricina vântului sau a intermitenţei lui sau a paşilor greşiti pe care îi făceam, am înţeles “ Un pretendent” şi în prima clipă am crezut că visez şi m-am pişcat repede şi adânc dar nu visasem, prin urmare, m-am speriat atât de tare că am început să-mi caut prin geantă oglinda (am aşa ceva pentru situaţii de genul ăsta) să văd dacă chiar aduc a pretendent sau altă orătanie din aceeaşi familie…cum oglinda n-a putut să-mi arate nimic peste ce ştiam (de mult timp bănuiesc că nu e bună şi trebuie să-mi iau alta), m-am aşezat semidoborât pe un scaun (probabil asta era) cum se aşează epava pe fundul mării în aşteptarea unor momente mai bune…apoi aţi venit dv. şi eu am întrebat ceva (sau cineva din curte că nu-mi amintesc precis) şi dv. aţi spus “ Un musafir” şi eu m-am gandit oare ce întrebare are răspunsul pe care tocmai mi l-aţi dat şi din pricina degriongoladei interioare, am concluzionat că singura întrebare posibilă în o atare situaţie nu poate fi decât cea din Biblie “ Şi Cine ziceţi voi că Eu Sunt?” şi aici panica şi sperietura mea au urcat câteva etaje pentru că folosirea neîntemeiată a spuselor lui Iisus în te mir ce moment e o erezie aproape cumplită pentru că nu anunţă decât sărăcie sufleteasca şi alte chestii axate tot pe sărăcie…apoi dv. aţi plecat şi a venit altcineva cu care am intrat din pricina frigului şi a ploii şi înăuntru am zarit “ Fraţii Karamazov” sus pe etajeră şi am zis “ Fraţii Karamazov” şi celălat a zis “ Mda. Anna Karenina” şi eu m-am descumpănit şi ca să zic ceva, am arătat cu degetul spre masa brună (neagră din pricina umbrei) ca spre intrarea în labirint şi am zis “ Orice Anna e o Karenina” şi el a zis “ E un roman prost” şi eu m-am enervat şi am vrut să-l bat dar din pricina situaţiei, m-am răzgândit şi a doua zi când mi-am amintit mi-a părut rău că m-am răzgândit…

 

Şi eu am ieşit să plătesc şi tu ai venit din a doua cameră şi te-ai mişcat în prima şi din pricina conversaţiei ce-o făceam cu mama ta nu puteam să te zăresc (bărbaţii nu au vedere periferică şi trebuie să se uite fix la ceva şi timp îndelungat să-l observe) şi mişcările tale mişcau la rândul lor aerul şi el ajungea la mine pe obrazul drept şi tâmpla dreaptă producând un fel de rană sau adâncind deja o rană existentă care-mi otrăvea sângele ritmic şi fără grabă…apoi m-am dus la lucru şi am stat la casă dar camera cu tine, cu aerul şi miscările lui plus sângele otrăvit m-au urmat şi mi s-au aşezat în loc de cap şi eu am zis ” Bine îmi şade”…şi a venit un client şi a cumpărat de 103 lei şi mi-a dat 105 lei ca plată şi eu i-am dat rest de la 150 aşa că m-a întrebat dacă am fost la şcoală vreodată şi eu am zis “ Nu” şi el a zis “ Se vede”…şi a mai zis “ Mi-aţi dat 47 de lei în plus” şi eu am zis “ V-am dat” şi el a zis “ Probabil suneţi îndrăgostit.” şi eu am ridicat braţele spre tavan şi am zis “ De cine naiba?”…si el a mai zis “ Cum vă numiţi?” şi eu am zis “ Sorina” şi el a zis “ Fiţi atent că drumul spre iad e pavat cu numele celorlalţi.” şi eu m-am bucurat că nu a zis cu numele celorlalte…şi el a zis “ Sunt din Reghin” şi eu am zis “ Sunt tot din Reghin” şi el a zis “ Imposibil, cei din Reghin nu fac erori” şi eu am zis “ Fac dar cand nu-i nimeni in jur”…şi toată ziua s-a derulat aşa, eu încercând să ridic la luptă sistemul imunitar (cu care mă apăr de fete) şi el refuzând sau neputând să lupte din pricina extenuării…şi la sfârşit am fost nevoit să aplic soluţia pe care o aplică bărbăţii când nu au nici o soluţie adică să nu facă nimic şi să aştepte…

…peste câteva zile când am stat amândoi la masă şi am vorbit (nu am vorbit), tu te-ai ridicat brusc să te duci să faci ceva şi eu m-am uitat după tine şi i-am zis propriului cap “ Fii atent…are picioare aşa lungi că nu poate umbla din pricina lor” şi m-am gândit că în clipele alea aduci izbitor cu un pui de caprioară ce se chinuie pe picioarele lui ca nişte trestii.
Pui eram şi eu în clasa a patra când tovarăşa învăţătoare a venit la mine şi mi-a zis  “ Ştii ţine un secret?”…Eram copil pe vremea aia aşa că am spus “ Ştiu” şi ea a ascultat îndelung cuvântul ăsta şi l-a întors pe toate feţele să verifice parcă dacă are trăinicia dantelei sau sub ce-şi ţineau ascunse pe vremea aia femeile secretele şi a zis  “ Bine…hai să ţi-l zic” şi eu m-am dus şi ea mi l-a zis şi la sfârşit a mai zis “ Să-ţi ţii fleanca…poate într-o zi o să ajungi bărbat” şi eu am răsuflat aproape după un minut şi am zis “ O ţin” şi “Într-o zi”.

 

S

P.S. Mă plictisec şi nu ştiu din care parte anume bate plictiseala asta să pot pune ceva între ea şi mine…pâna la urmă te-am pus pe tine aşa cum un copil pune un castel de nisip între el şi mare, castel în care pe jumătate se ascunde şi pe care pe jumatate îl abandonează în clipele în care se ascunde…

O întâmplare (1)

Stăm cu Dumnezeu pe doi saci cu cartofi şi nu uităm la Eva ce pune o oală la foc şi prăjeşte nişte ceapă într-o tigaie. Dumnezeu curăţă cu briceagul coaja unui măr în timp ce eu ţin în mâini o bricheta şi un pantof de damă şi mă gândesc ce nume li s-ar potrivi. “Hehe” zice Dumnezeu şi se bate cu pumnul peste un piept ce răsună exact ca ceaunul Evei… ”Hehe “ răspund eu supărat că Dumnezeu mi-a întrerupt meditaţia şi trebuie s-o iau de la capăt… ”Hehe” zice iar tocmai când mă scarpin pe frunte cu tocul pantofului că bricheta mi-e teamă să nu explodeze … ”Văzuşi?”, zice … ”Ce să văd?” zic,  “Oare câţi metri are?” zice şi arată cu lama briceagului spre un nuc şi umbra lui de pe pământ sau podea că nu pot vedea bine din pricina distanţei…, ”Câţi să aibă?” zic,  “Câţi ar putea?” zice,  “Patru milimetri bănuiesc… cât are fătul la şase săptămâni”,   “Ce naiba îi fătul?” zice “ Şi de ce are numai şase săptămâni?” adaugă după un moment de îndoială sau ceva ce pare îndoială de pe sacul unde stau… ”Fătul e o plantă cu trei picioare iar la şase săptămâni s-a împotmolit că a luat-o pe scurtătură, drumurile principale fiind acoperite de glod şi datorii” răspund că nu mă pot abţine… “Capul tău e plin de datorii şi din ce se fac ele” mă contrează Dumnezeu şi în semn de aprobare, las înălţimea nucului nemăsurată s-o iau la pachet mai târziu şi mă uit dupa Eva  care se apleacă deasupra tigăii ca deasupra unui cufăr plin cu bulendre… când tigaia începe să scoată un fum gros, Eva agită polonicul asemeni unui războinic ce agită capul unui inamic şi proferează injurii la adresa cerului într-o limbă uşor familiară…  ”Ce naiba face?” zic,  “Cine?” zice… ”Fata” zic…  “Nu ştiu” zice…  “Stă acolo de azi dimineaţă. Probabil şi-a pierdut ceva şi-l caută”… mă uit la Eva să văd ce ar fi putut pierde tinând cont că nu are nimic pe ea… vreau să-l atenţionez dar n-apuc “Cum ai făcut rost de ea?” zice… ”De cine?” zic… ”De fată” zice… ”Habar n-am…Când m-am pus să dorm nu era şi când m-am trezit dormea lânga mine. Am zis să n-o trezesc când am plecat că părea obosită după cum dormea şi mă gândeam că poate ştii tu să-mi zici…”… Dumnezeu ia  mărul muşcat pe jumătate şi-l aruncă spre nuc dar jumătatea de măr nu se poate achita de înţeleapta sarcină de a lovi copacul şi în faţa lui se prăbuşeşte în iarbă…  “Eu?” zice şi după o pauză  “Mda…poate…mă gândeam să-ţi fac o surpriză… Ş-apoi să văd ce zici…”… ”Ce să mai zic?” zic  “Că puteai sa întrebi înainte?”… mă uit iar la Eva de data asta atent şi descopăr înspăimântat că seamană foarte bine cu Claudiu Groza… ”Vai” sar ars… ”Vai” se sperie Dumnezeu… ”Cu ce-am greşit?” zice… ”Te-ai speriat de fată?”, “Nu” zic… “Vrei să-i aduc ceva modificări?”… ”Nu”,  “Nu-i fă nimic” zic”,  “Las-o aşa că numai o strici mai rău”…

Scot o ţigară şi i-o întind lui Dumnezeu, “Vrei?” zic,  “Vreau” zice “Numai să nu mă vadă ăştia”… mă uit în jur, nu-i nimeni “N-are cine să te vadă. Ia şi fumează”… “Cafea n-ai?” zice  “Că merge bine cu ţigara”… ”Am” zic…  “Dar n-am ibric în ce s-o fac”… ”Cum n-ai ibric?”… ”Nu ţi-am dat unul?… ”Nu ştiu” zic “Mi-ai dat dar nu-l găsesc. L-am căutat şi nu-i. N-ai tu unul pe lângă tron să mă duc după el?”… ”N-am nimic lângă tron. Poate în debara dar nu ştiu unde-i cheia şi nu mă apuc s-o caut”… ”Vai” zic…   ”Nu poţi face unul pe loc?”… ”Un ce să fac pe loc?”… ”Un ibric” zic… ”Eşti atotputernic, ai putea încerca să faci un ibric să nu ne mai chinuim fără”… ”Hm” zice Dumnezeu… ”Aş putea dar s-ar putea să dureze şi sunt şanse să nu iasă chiar ibric”… ”De ce să nu iasă ibric şi ce-ar putea ieşi înafară de ibric dacă tu îţi propui să faci un ibric?”… ”Ar putea ieşi altceva. Să nimereşti din prima ibric nu e floare la ureche.”… ”Păi nu din prima. Eu mă mulţumesc din a doua sau a treia.”… ”Ştiu dar şansele scad cu numărul de încercări…Ele sunt…” şi Dumnezeu se scarpină în frunte cu vârful lamei şi trage aer în piept… ”Cum sunt?” zic să-l grăbesc… ”Invers proporţionale” … ” Nuu” zic înspăimântat… ”Fără matematici inferioare şi cifre superioare”… ”Cum vrei” zice cu părere de rău “Dar aşa merge… ”…mă gândesc cu ciudă la “aşa merge” şi nu-mi pot imagina decât un tren pe şine clămpănind din roţi… îmi întorc palma şi mă uit în ea ca într-o oglindă… îmi zăresc faţa galbenă şi lungă ca un covor… ”Ce faci?” zice Dumnezeu… ”Ce mai pot face?” zic “ Mă uit după linia viitorului să văd dacă mai beau vreodată cafea sau nu…”… ”Hai măi” zice, “Nu te supăra ca un copil mic”… ”Uită-te la mine” zic  “Ce mare sunt şi sunt tot copil…cum să nu mă supăr?…să ştii că dacă nu încerci să faci un ibric, o să încep să ţip, să dau din picioare şi să mă arunc pe jos…”… ”Bine” zice,  “Decât să te zvârcoleşti şi să-mi murdăreşti iarba mai bine încerc”… mă uit neîncrezător la Dumnezeu cu un ochi, pe celălalt îl ţin închis să nu consume energie “Şi cum te-ai gândit să procedezi?”… ”O să vezi” zice… ”Închid ochii şi mă concentrez iar tu ar fi bine să taci”… ”Bine” zic… ”Nu zic nimic”… ”Şi cât o să dureze?” adaug să nu rămân neinformat… ”Mult dar o să scurtez”…

Cum n-am ce face mă uit iar după Eva care a început să zgâlţâie butelia de parcă ar fi un copac pe care ar vrea să-l scoată din rădăcină… ”Ptiu’” zic “Dacă o ţine tot aşa o smulge cu totul din priză” şi continui să nu uit  ”Asta-i ziua tuturor erorilor. A început cu fata care dormea la mine pe pernă, a trecut prin blestematul de ibric şi s-a oprit acuma când nu mai e gaz în butelia Evei să-şi tragă sufletul”… mă uit iar la Eva ce şi-a pus acum urechea lângă butelie şi începe să ciocănească în ea aşa cum un explorator ciocăneste într-un cub de gheaţă să se asigure că fosila dinăuntru nu e vie… ”Vai” zic “O verifică dacă nu explodează” şi ”Ar trebui s-o ajut dar cum să-l las pe Dumnezeu singur ş-apoi ce să fac? Aş putea să mă las de fumat în semn de fidelitate sau aş putea săpa un puţ de petrol poate aş da şi de ceva gaz pe fund… De transportat l-aş transporta cu legea entropiei sau alt principiu termodinamic ce nu necesită ţevi şi conducte… ”.  Mă uit la lună ce luceşte în lumina zilei ca un bulgăre de zăpadă apoi trec la căpăţâna proprie peste care dau aşa cum dă trenul peste o găleata în fundul curţii… o zăresc pe fundul ei pe Eva iar… realizez destul de încet că a început să-mi placă apoi că a încetat să-mi mai placă apoi că m-am enervat pe neputinţa mea de-a o plăcea, că am confundat braţul unui candelabru cu chipul ei din pricina penumbrei şi la sfârşit că am uitat cum o cheamă… ”Vai” zic cu obidă… ”Numai asta nu…dacă am uitat cum o cheamă măcar să mă chinui să-mi amintesc…! O cheamă…o cheamă…trebuie să înceapă cu ceva”… şi încep să-mi număr degetele între ele repede şi fără să sar vreunul… ”O cheamă cu I… ” îmi strecor eu propriului cap aşa cum un profesor strecoară rezultatul unui elev incapabil  ” Si dacă începe cu I, nu poate fi decat Iulia că restul numelor cu I au fost luate de viitură…” îmi şoptesc iar aşa cum profesorul nu se sfiieşte să repete unui elev adormit…”Înseamnă că Iulia o cheamă” îmi tropăi eu victorios victoria pe sacul legat cu sârmă…”… ”N-are cum” zice peste umbra tropăitoare de alături care pe lângă tropăitul din picioare, observ că se îndeletniceşte şi cu tropăitul din gura… ”N-o cheamă Iulia că numele ăsta e luat de altcineva cu care te-ai întâlnit deja după ce aţi dat cap în cap la un colţ de stradă…” continuă pata după ce trage aer şi se spijină în baston, ”Din pricină că lumea e mică şi pusă într-o parte…” completez eu ridicând şi coborând limba ca pe o clapetă… ”Nu-ţi rămâne decât să te duci s-o întrebi” zice umbra iar “ dar mi-e teamă că se supără şi n-o să mai vrea s-o conduci acasă… si dacă nu te lasă s-o conduci o sa fie imposibil să câştigi timp în cursa cu moartea…”, “Dar perfect posibil să-l pierd în cursele cu care moartea vine la pachet…”adaug eu când mai descopăr o gâză lipită pe fundul găleţii alături de Eva… ”Ptiu” zic iar când mă liniştesc…”Probabil mi-am răsturnat o jumatate de creier în wc azi dimineaţă, altfel nu-mi pot explica cum pot pălăvrăgi cu atâta râvnă.”

Stau şi mă perpelesc în lumină şi mă uit la stropii de ploaie cum picură din streaşină ca nişte diamante. Cum n-am ce face, mă apuc să citesc din Biblie, singura carte ce-o am la îndemâna, e drept cu unele pagini lipsă dar mă gândesc că o să apară şi ele într-un final din ceva tufiş… mai am şi Filocalia dar pe ea nu am curaj s-o pun la cărţi ci mult mai sus la “de pe altă planetă”… ”Vai” încep să mă lamentez… ”Cum se scria odată” şi dau cu dosul palmei peste pagină de parcă palma ar fi un liniar “Iată de la ce înalţime ne-am prăbuşit”… şi când mă pregătesc să ridic lamentarea la pătrat aud brusc în spate un mormăit care nu poate fi decât al unui urs ce vrea să-mi şterpelească buletinul… sar ars, ma întorc şi execut o contralovitură cu cartea în ţeasta agresorului… ”Au” zice Dumnezeu ducându-şi mâna la frunte şi schinomosindu-şi faţa… ”Eşti într-o ureche măi? Ce faci?”… ”Iartă-mă “ zic când  îmi descopăr eroarea, “Te-am confundat. Am crezut că eşti altcineva.”… ”Cine naiba să fiu?” zice “Nu vezi la un metru?” zice iar… ”Văd” zic, “Dar nu mă gândeam că o să te întorci aşa devreme. Mă gândeam că-i ceva orătanie ce-mi dă târcoale…”… ”Tu eşti deja orătanie” zice Dumnezeu cu obidă… ”Nu mai era nevoie de încă una pe acelaşi metru pătrat”…” Vai” zic… “Nu credeam că te superi, daca ştiam că eşti aşa supărăcios dădeam mai ţintit”…